Harris Wallmen Abstract Photography

Oameni aflaţi în căutare, oameni care fug de ceva, oameni care speră. Emigranţii lui Emmiliano Clausi au lăsat totul în urmă, pentru că în cazul multora oricum nu era nimic de păstrat, şi au plecat în căutarea unei vieţi mai bune, în căutarea unui ostrov al abundenţei, spre noi experienţe, spre noi oportunităţi de evoluţie, de creştere, de îmbogăţire. Şi apoi realizez: suntem cu toţii emigranţi veniţi din lumea nevăzută a duhurilor, spre o întrupare care să ne ajute să ne redescoperim, să ne aducem aminte, să evoluăm, să fim compasiune, empatie, dragoste.

 De timpuriu, principalele mele preocupări au fost de a afla cine sunt, ce caut aici, care e scopul meu. Am îmbătrânit şi în continuare cred că acestea sunt principalele întrebări la care trebuie să găsim răspunsul în această viaţă. Pe când ceilalţi copii citeau „Cei trei muşchetari”, eu eram înnebunit de „Viaţa după viaţă” a lui Raymond Moody sau de extraordinarele cărţi ale lui Erich von Däniken. Niciodată nu am crezut în imbecilităţile comuniste care afirmau că singura viaţă existentă e cea materială, în cretinismul istoriei predate în manualele şcolare din întreaga lume, în darwinism sau într-un Dumnezeu gelos (nu că nu ar exista astfel de entităţi), care nu are altceva mai bun de făcut decât să mă pedepsească pe mine pentru că nu merg la biserică sau pentru că înjur.
Desigur că devii un ciudat în ochii lumii, în momentul în care afirmi că nu eşti la prima viaţă, că piramidele au fost construită cu tehnologie extraterestră, că înaintea noastră au existat civilizaţii mult mai măreţe şi mai evoluate spiritual, că fiinţe din lumea nevăzută sunt tot timpul alături de noi sau că toată această construcţie măreaţă pe care o numim lumea noastră este o iluzie, o tragi-comedie pe care cu toţii o iau drept realitatea ultimă.
În timp însă, nu mi-a mai păsat. Undeva, în interior, ştiu că toate aceste lucruri sunt într-atât de reale pe cât de ireale sunt. Şi aici e minunăţia designului. Atâta timp cât suntem prinşi în acest joc numit viaţă, totul pare incredibil de real, şi probabil aşa şi trebuie să fie, pentru a ne oferi posibilitatea de a alege, de a evolua, de a decide cine şi ce suntem, pentru a ne reaminti.
E un paradox splendid. Pentru că, de fapt, la un nivel foarte înalt, nimic nu contează cu adevărat, pentru că, poate în afară de iubirea eternă, nimic nu e real. Exact cum spuneau vechii noştri maeştri, lumea e o iluzie, cea mai mare dintre toate.
Suntem cu toţii emigranţi în această lume, suntem cu toţii negri, niggers, cum îi place unui prieten de-al meu să spună. Avantajul incomensurabil al emigrantului autentic este însă că el îşi aduce aminte în permanenţă de lumea pe care a lăsat-o în urmă, pentru a ajunge în lumea în care se găseşte. Cei mai mulţi dintre noi nu au şansa asta. Emigrantul adevărat trăieşte o continuă epifanie, e extatic în tot ceea ce face, pentru că tot ceea ce i se întâmplă e în deplină relaţie cu ceea ce i s-a întâmplat în cealaltă lume din care e venit.
Venim din lumea nevăzută, din cea a extazului continuu, pentru a deveni emigranţi în lumea materială, pentru a ne oferi şansa redescoperirii eterne, a dialogului, a reconstrucţiei, a compasiunii şi iubirii pe care trebuie să o perfecţionăm în veşnicie. Ca să putem face asta, când ne întrupăm, trecem prin râul uitării şi intrăm în viaţă fără toate amintirile din vieţile trecute, din viaţa de dincolo.
E pur şi simplu o regulă a jocului, de care tot mai mulţi copii şi tineri din această perioadă îşi aduc aminte. Vechile construcţii materialiste se prăbuşesc, iar vălurile iluziei sunt tot mai vizibile pentru noile generaţii. Important însă, în acest moment de răscruce, este ceea ce vom face cu aceste informaţii, cu toată această cunoaştere care ne stă la dispoziţie. Iar singurul lucru ce rămâne de făcut este creşterea spirituală şi demolarea vechilor structuri, sociale, religioase, financiare, media, pentru a împlini viziunea unei lumi în care evoluţia de orice fel nu trebuie să fie obligatoriu dureroasă.