“There is something to be learned from a rainstorm. When meeting with a sudden shower, you try not to get wet and run quickly along the road. But doing such things as passing under the eaves of houses, you still get wet. When you are resolved from the beginning, you will not be perplexed, though you still get the same soaking. This understanding extends to everything.” – din filmul Ghost Dog

“Our bodies are given life from the midst of nothingness. Existing where there is nothing is the meaning of the phrase, “form is emptiness.” That all things are provided for by nothingness is the meaning of the phrase, “Emptiness is form.” One should not think that these are two separate things.”  – din filmul Ghost Dog

“Among the maxims on Lord Naoshige’s wall, there was this one: “Matters of great concern should be treated lightly.” Master Ittei commented, “Matters of small concern should be treated seriously.” – din filmul Ghost Dog

“The Way of the Samurai is found in death. Meditation on inevitable death should be performed daily. Every day, when one’s body and mind are at peace, one should meditate upon being ripped apart by arrows, rifles, spears, and swords, being carried away by surging waves, being thrown into the midst of a great fire, being struck by lightning, being shaken to death by a great earthquake, falling from thousand-foot cliffs, dying of disease or committing seppuku at the death of one’s master. And every day, without fail, one should consider himself as dead. This is the substance of the Way of the Samurai.” – din filmul Ghost Dog

“In the Kamigata area, they have a sort of tiered lunchbox they use for a single day when flower viewing. Upon returning, they throw them away, trampling them underfoot. The end is important in all things.” – din filmul Ghost Dog

“According to what one of the elders said, taking an enemy on the battlefield is like a hawk taking a bird. Even though it enters into the midst of a thousand of them, it gives no attention to any bird than the one it first marked.” – din filmul Ghost Dog

“There is surely nothing other than the single purpose of the moment. A man’s whole life is a succession of moment after moment. If one fully understands the present moment, there is nothing left to do, and nothing else to pursue.” – din filmul Ghost Dog

“Ghost Dog: You know, in ancient cultures, bears were considered equal with men.
Hunter: This ain’t no ancient culture here, mister.
Ghost Dog: Sometimes it is.” – din filmul Ghost Dog

La umbra maeştrilor
Prea puţine sunt lucrurile memorabile pe care le-am realizat în viaţa aceasta. Documentarea unuia dintre cele mai vechi obiceiuri româneşti la care am avut şansa să asist cu umilinţă este cu siguranţă unul dintre ele. Timp de o zi am fotografiat naşterea bâtei ciobăneşti. Nu aş fi înţeles absolut nimic din misterul toiagului, din semnificaţiile şi simbolurile lui, dacă nu aş fi avut alături, în această călătorie iniţiatică, doi maeştri extraordinari, fiecare în felul lui: profesorul Sanislav, cel care mi-a vorbit pentru prima dată despre toiag, şi baciul Niculaie, cel din ale cărui mâini măiestre răsare această minune.

Cel mai dur din Europa
Prima dată am auzit de bâte la o cafea, alături de un prieten. Mi-a povestit despre profesorul de sport Sanislav, pensionat acum, care culege obiecte populare vechi ce conţin o anumită simbolistică ancestrală. Venind din lumea sporturilor de contact, desigur că cele mai interesante mi s-au părut bâtele de cioban. Auzisem încă din copilărie despre ele, probabil ca toată lumea, dar nu ştiam mare lucru. Nu le-am considerat niciodată speciale. Prea puţin mi-am dat seama atunci, la acea cafea, în ce călătorie extraordinară mă îmbarcam. L-am rugat pe prietenul meu să ia legătura cu profesorul Sanislav şi să îl roage să aducă bâtele, să le văd şi eu. După câteva zile, în care uitasem deja despre discuţia noastră, prietenul mă scoate din redacţie şi mi-l prezintă pe profesor, un bărbat foarte înalt cu păr alb şi ochi vii de un albastru pătrunzător. Am simţit din prima clipă forţa lui interioară, bucuria de a împărtăşi o anumită informaţie, entuziasmul de a transmite. Ne-am dus la maşina albă cu care venise şi a scos din interior cinci bâte albe perfect drepte şi lucioase ca fildeşul. A fost un moment decisiv.
Nu prea pot descrie în cuvinte ce am simţit când am văzut acele obiecte. Arătau ca bâtele vrăjitorilor din poveşti, ca oasele albite de timpuri ale strămoşilor noştri. Emanau forţă. L-am rugat să mă lase să ating una dintre ele. Ce senzaţie! Lemnul perfect părea indestructibil, foarte greu şi elastic în acelaşi timp. Capătul superior era modelat exact ca şi capătul unui os, ca un cap femural. Organic. L-am întrebat ce fel de lemn e. „Lemn de corn, cea mai tare esenţă de lemn din Europa”, mi-a răspuns profesorul zâmbind. „Şi aşa drept creşte?” l-am întrebat. A zâmbit din nou: „Dimpotrivă, e un lemn foarte contorsionat, care creşte foarte lent şi strâmb. Există anumite tehnici speciale prin care se îndreaptă”. Ceva m-a făcut în momentul acela să îmi doresc din tot sufletul să asist la un moment dat la acest proces alchimic. Am avut o singură rugăminte, adresată profesorului, să îmi cumpere şi mie o astfel de bâtă, dacă va avea posibilitatea. Toată ziua după aceea m-am gândit doar la senzaţia de forţă, de siguranţă, de măreţie şi nobleţe pe care mi-a oferit-o întâlnirea cu acel obiect.

Darul
Au trecut mai multe săptămâni de la momentul acela. Într-o zi, prietenul meu mă sună şi îmi spune că profesorul Sanislav vrea să mă întâlnească. Ies în apropiere de redacţie şi îl întâlnesc pe profesor care mă aşteaptă lângă maşină. Are pe chip acelaşi zâmbet plin de înţelesuri. Ne salutăm, după care se apleacă şi scoate din maşină un toiag splendid, încrustat cu sute de semne misterioase, romburi, coloane, linii întretăiate. Îmi spune că e pentru mine. Nu am ştiut ce să îi spun, am rămas complet fără grai. Era un obiect prea frumos şi misterios ca să ajungă la mine.
Profesorul mă linişteşte. E bucuros că a întâlnit pe cineva interesat, iar acest lucru e suficient pentru el. Are la el mai multe coli de hârtie tipărite cu semne misterioase. Îmi explică faptul că reprezintă descoperiri arheologice româneşti, de la Cuina Turcului: în zona respectivă, în apropiere de Dunăre, arheologii români au descoperit o falangă de cal inscripţionată cu un semn ciudat format dintr-un romb cu două V-uri la capete (după unii, o figură umană, feminină, abstractizată). E aproape identic cu unele dintre semnele de pe bâta ciobănească. Atâta doar că, spre deosebire de bâta pe care o ţin în mâini, a cărei vârstă numără câteva luni, falanga de cal sălbatic de la Cuina Turcului are incredibila vârsta de 12.650 de ani şi atestă urmele unei civilizaţii matriarhale pre-indo-europene. Alături de acesta s-au mai descoperit şi alte simboluri, coloane de romburi, haşuri, cercuri, spirale etc Aceste semne sunt specifice unui areal larg, numit de către reputatul istoric american Maria Gimbutas, după mulţi ani de studii şi săpături arheologice, Vatra Culturii Vechii Europe. Această cultură a atins apogeul în perioada Chalcolitică (5.000-4.000 î.e.n. ) Utilizarea de-a lungul mai multor milenii a acestor simboluri a condus la apariţia unei scrieri sacre (tăbliţele de la Tărtăria) cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene, socotită până acum cea mai veche din lume. Această civilizaţie a fost dezintegrată de cele patru valuri de năvălitori din stepele de la nordul Mării Negre şi Mării Caspice. Aceste năvăliri au provocat dramatice deplasări de populaţie spre vest şi sud, ultimele urme ale acestei civilizaţii fiind descoperite în insulele Mării Egee.
Toiagul mă introducea într-o lume de mister, mă întorcea cu mii de ani înapoi în timp. Toiagul devenea brusc o maşină a timpului, o fantă de lumină prin care puteam privi în trecut, o carte plină de înţelesuri şi mistere. Realizez că atât de puţină lume ştie aceste lucruri, că atât de puţină lume are acces la aceste informaţii extraordinare. Cred că atunci s-a născut dorinţa teribilă de a realiza un reportaj prin care să documentez acest obicei al realizării bâtei, aflat oricum pe cale de dispariţie. Deoarece realizarea bâtei nu e doar manufacturarea ei, ci recompunerea unei întregi istorii, visul alb în noapte al unei civilizaţii transformată de mult timp în cenuşă şi praf.

Pădurea de corni
Au trecut alte câteva săptămâni, iar profesorul Sanislav mă anunţă într-o după-amiază că a doua zi plecăm la stână, undeva în judeţul Alba, pentru a participa la naşterea unui toiag. Nu a reuşit să dea de cioban, pentru că la stână nu e semnal, dar speră să îl găsim în zonă. Ceva îmi spune însă că totul va decurge extraordinar, aşa că mă las total în mâinile sale.
A doua zi dis-de-dimineaţă, împreună cu colegul meu Robert, îl aşteptăm cu genţile pline de aparate pe umeri. Drumul e grozav. Profesorul ne povesteşte o istorie pe care nu am întâlnit-o în nici un manual, o istorie comprehensivă, care nu e nici a învingătorilor, nici a înfrânţilor. Sunt prea multe de spus.
După Turda o luăm pe un drum lăturalnic. Înainte să ajung să văd cum se realizează bâtele, profesorul ne duce să ne arate materia primă, o pădure de corn, din apropierea localităţii… Corneşti. Oprim pe marginea drumului şi, înarmaţi cu un firez, urcăm panta abruptă şi alunecoasă. Pădurea e aproape impenetrabilă. Cu greu ne strecurăm prin desiş şi ajungem într-un loc mai deschis. „Aceştia sunt cornii”, ne spune profesorul. Arată ca nişte vrăjitori bătrâni, ca nişte măslini întortocheaţi. Nici o creangă nu e dreaptă, uimirea mea legată de produsul final e tot mai mare. Profesorul începe să caute câteva crengi pentru a le duce ciobanului. Acolo unde e stâna nu creşte corn, aşa că trebuie să îl alimenteze pe artist cu materie primă. Îl ajut să taie o creangă şi înţeleg de ce e considerat cel mai tare lemn din Europa: ca să tăiem o bâtă, nu foarte groasă, ne ia 15 minute. Lemnele potrivite pentru bâte sunt greu de găsit. Trebuie alese în aşa fel încât să nu aibă multe noduri şi să se poată realiza şi măciuca de la capăt.
Mă uit la pomi şi sunt teribil de impresionat. Am în faţă cel mai dur lemn european, un pomişor care îşi datorează duritatea creşterii foarte lente, în straturi foarte subţiri. Creşte pe întreg teritoriul Europei, dar se pare că în România e cel mai des întâlnit, deşi nu în foarte multe locuri. Am numărat nu mai puţin de 18 inele pe o creangă foarte subţire. 18 ani. Nu e de mirare că e atât de dur.

La stână
După ce culegem câţiva pari, ne urcăm din nou în maşină şi pornim spre Ciugudu de Sus, în apropiere de Ocna Mureş, unde îşi are stâna ciobanul nostru. Pe drum oprim în localitatea Remetea, un sat unguresc foarte straniu, aşezat la poalele unui masiv cu aspect selenar. La un moment dat ajungem pe un drum neasfaltat, aproape imposibil de mers. Trecem prin mai multe sate şi ajungem într-un final şi în Ciugudu, un cătun cu puţine case. După ce traversăm satul, o luăm la stânga şi începem urcuşul spre stână. Au trecut mai bine de cinci ore de când am plecat din Oradea, dar iată-ne ajunşi în sfârşit la stână, ascunsă undeva într-o râpă, protejată de vânt şi de semnalul distribuitorilor de telefonie mobilă. Ne întâmpină mama soacră a ciobanului. Spre norocul nostru, ciobanul e acolo. Profesorul se bucură mai tare ca noi, pentru că şansele de a realiza reportajul s-au mărit brusc.
Apare şi ciobanul. Baciul Niculaie Lăzăreanu e un om micuţ de statură, cu ochii migdalaţi, aproape ca un mongol, cu un aspect foarte sănătos, în ciuda vârstei de aproape 60 de ani. Avem impresia că avem în faţă un om tânăr. Ne strânge mâinile cu putere şi ne invită să mâncăm puţină urdă. Mâncarea are un gust extraordinar. Pe un perete al stânei văd mai multe bâte de corn sprijinite la uscat. Profesorul scoate din maşină lemnele luate din pădure şi i le arată. Baciu Niculaie nu e foarte mulţumit. Ia unul dintre pari în mână şi explică: „Asta nu e bună, dom’ profesor. E vinovată.”
Sunt nedumerit. Baciul vorbeşte despre bâtă ca despre un om. Îmi observă derutarea şi îmi explică: „Vedeţi nodul ăsta? Dacă te sprijini pe el într-o râpă, de aici îi vine pieirea”, continuă el vorbind ca despre un pacient. Îi e puţin ciudă că nu are posibilitatea să îşi aleagă singur materia primă: „Eu îl văd pe ăla bun de la 30 de metri. Uite aşa, mă uit, şi ştiu de la distanţă care e ăla bun”.
După ce mâncăm, îi aduce profesorului cele două bâte făcute la comandă. Sunt sublime. Genul de toiag demn de un rege, cu aspect de sceptru. Se vede că e mândru de creaţiile lui. Profesorul o ştie, şi baciul o ştie; nu mai există în ţară foarte mulţi artişti atât de buni ca el, adevăraţi artizani atinşi de mâna lui Dumnezeu. Mai stăm la masă câteva minute, după care profesorul se retrage şi ne lasă doar cu ciobanul. E amiază. Până deseară urmează să documentăm realizarea bâtei.

Dreaptă ca lumina
După ce profesorul a plecat, mai stăm de vorbă cu baciul. Ne povesteşte că bâtele lui sunt râvnite de mulţi, chiar şi de străini. „I-am vândut odată unui cioban o bâtă. S-a dus cu ea la târg şi acolo au venit alţi doi ciobani la el, să îl întrebe dacă nu vinde bâta. El le-a spus că nu, deşi i-au oferit de trei ori preţul pe care mi la dat mie. Ăia ce au făcut; l-au chemat la birt şi l-au cinstit. După ce o obosit omu’, a plecat aşa, pe mai multe cărări, şi lângă o livadă s-a culcat, dar cu bâta între picioare, ca să nu i-o ia nimeni. Ăia bineînţeles că l-au urmărit şi, după ce a adormit, i-au tras bâta încet. Ăsta cu bâta zicea că a simţit cum cineva îi învârte încet bâta, dar nu putea să îşi deschidă ochii de la somn şi băutură. Şi aşa a rămas fără bâtă.”
În timp ce ne povesteşte îşi pregăteşte lemnele pentru foc. „O să vedeţi acum cum îl îndreptăm”, ne explică. După ce focul e gata, baciul ia doi pari mai potriviţi şi îi aşează în foc. Nu îmi pot imagina cum va reuşi să îndrepte două lemne atât de contorsionate şi dure. Coaja începe să se înnegrească. După câteva minute, scoate unul din foc, îl introduce în capra de lemn pregătită lângă el şi începe să îl apese cu putere. Lemnul şuieră uşor şi se îndoaie ca o macaroană, în unghi de aproape 90 de grade. Nu îmi vine să cred. Am tăiat lemnul cu mâna mea şi ştiu cât de tare e. Ciobanul râde când îmi vede uimirea şi îşi vede de treabă. Îl aşează din nou în foc şi ia celălalt par cu care procedează la fel. Am impresia că văd un meşter japonez care făureşte săbii. Aceleaşi mişcări în transă, acelaşi uz al focului pentru a îndrepta şi a întări. Doar că materialul diferă. Japonezii lucrează cu oţel, baciul cu lemn de corn.
Mâinile încep să i se înnegrească de la coaja arsă. Transpiraţia i se iveşte pe frunte de la efort şi de la apropierea focului. Nu ne mai vede. A rămas singur cu bâtele pe care le îndoaie, le priveşte şi apoi le îndoaie din nou. După o jumătate de oră, mişcările febrile îi devin puţin mai lente. Sunt ultimele retuşuri, o priveşte în lungime, o învârte, o mai apasă puţin cu o atingere uşoară după care se întoarce zâmbind către mine, îmi arată lemnul perfect întins şi spune: „Acum e dreaptă ca lumina!”
Expresia mă izbeşte. Din punct de vedere fizic, nimic nu e mai drept decât lumina. Baciul e un magician!

Artistul
Îndreptatul l-a consumat. Se aşează pe un scăunel şi îşi aprinde lent o ţigară. Fumează de parcă ar medita. Timpul începe să curgă mult mai încet. După ce termină, scoate briceagul şi începe să cureţe lemnul de coajă. Albul cornului e izbitor. Deşi a stat în foc cel puţin o jumătate de oră, doar coaja e cea atinsă de flăcări. Dedesubt, lemnul e alb ca fildeşul. După ce termină de curăţat de coajă, îşi ia toporul şi începe să îi rotunjească unul dintre capete, măciulia. Porţiunile mari le ia din topor, cu mişcări de chirurg. Apoi pune mâna pe briceag şi începe să sculpteze lemnul. Aşchiile sar în toate direcţiile. Nu trece o altă jumătate de oră şi din ciotul fără formă răsare o măciulie perfect rotundă. E mulţumit de rezultat. Sutele de bâte pe care le-a creat de-a lungul vieţii l-au transformat într-un maestru.
Îmi povesteşte apoi de simbolurile şi modelele de pe bâte: „Ştiu 46 de modele. Şi nici unul nu e uşor de făcut. Unele le-am învăţat de la alţii, altele le-am inventat eu. Pe multe dintre bâte am încrustat cruci, şerpi, urşi sau întregi turme de oi. Oricum, de fapt ştiu câte modele vreau eu. Când vreau să inventez un model nou, mă aşez aşa jos şi stau un sfert de ceas şi apoi îmi apare în minte modelul.” Cuvintele lui mă lasă mut. De mult nu am auzit o definiţie atât de simplă şi de frumoasă a artistului. Îmi imaginam deja un pictor aflat în faţa şevaletului în aşteptarea inspiraţiei divine. Îmi vine să îl iau pe baci în braţe, dar mi-e teamă să nu se sperie.
După încă o ţigară, se apucă de încrustat. Cu o unealtă pe care şi-a făcut-o singur dintr-un cui, trasează patru cercuri pe care le înconjoară la rândul lor cu alte cercuri mai mici. Pune apoi mâna pe briceag şi începe să taie romburi în lemn. În mai puţin de cinci minute, primul model e gata. Se duce apoi în bucătărie, ia o bucată de slănină şi o introduce în cenuşa neagră. Slănina o trece apoi cu mişcări rapide peste modelul încrustat. După ce termină, ia o mână de paie şi şterge toiagul. Desenul rămâne trasat în toată frumuseţea lui. Ca să protejeze lemnul şi să-l facă impermeabil, ia o mână de untură şi o dă pe tot parul. Bâta luceşte acum. În timp, lemnul va absorbi untura şi se va închide puţin la culoare, dar acest lucru nu va face decât să-i imprime caracter şi forţă. A terminat. Pe faţa lui se citeşte satisfacţia artistului care a realizat o capodoperă aproape indestructibilă şi de o frumuseţe rară.

Armă, sprijin, simbol
Toiagul e pentru ciobani un instrument indispensabil. E protecţie împotriva demonilor şi a spiritelor rele, e rugăciune. E sprijin la mers, la urcat munţii şi la coborât în văi. E unealtă pentru mânatul oilor. E o armă redutabilă împotriva urşilor şi a lupilor, o armă împotriva oricui ar încerca să atenteze la turma, proprietatea sau familia lui. Spre surprinderea mea, la întoarcerea profesorului Sanislav, când discutăm despre valenţele de armă ale ciobanului, acesta îl ridică de jos şi execută în aer câteva mişcări incredibile, blocaje şi atacuri pe care le recunosc din artele marţiale, din bo jutsu. „Numai proştii iau parul de un capăt şi încearcă să lovească cu celălalt capăt”, ne explică baciul. Încă o dată sunt uimit.
Deşi nu poate explica academic semnificaţia desenelor de pe bâtă, baciul Niculaie e un purtător viu al unei moşteniri şi simbolistici pe care strămoşii lui au purtat-o şi au transmis-o prin portul popular şi uneltele pe care le foloseşte în fiecare zi. Simbolurile au nu doar valoare decorativă, ci în primul rând valoarea de a proteja pe cel care le poartă, pe cel care se înconjoară de ele. Ţăranul, ciobanul continuă să îşi împodobească ceramica, casa şi toiagul nu pentru divertisment, ci pentru a ţine la distanţă spiritele rele şi pentru a invoca divinitatea. Toiagul devine astfel un obiect sacru, capătă viaţă şi funcţie cosmică, pe lângă funcţiile practice incontestabile.
Asistând la naşterea acestui obiect din mâinile curate ale baciului Niculaie, am avut sentimentul că asist la naşterea lumii. Baciul a luat un corp deja binecuvântat, l-a îndreptat şi l-a sfinţit cu semne sacre. Am primit şi de la baci un astfel de toiag. E la mine în casă la loc de cinste. Îl privesc în fiecare zi şi văd în el istoria unei civilizaţii, istoria unui neam, istoria mea.

ROMBUL este un simbol feminin. Uneori, pe imaginile amerindienilor, nişte romburi împodobesc şerpi. Li se atribuie un sens erotic: rombul reprezintă vulva, şarpele – falusul, iar împreună ar exprima o filozofie dualistă. Într-o formă foarte alungită, ca două triunghiuri isoscele unite prin baza lor, rombul ar însemna contactele şi schimburile dintre cer şi pământ, între lumea inferioară şi cea superioară, uneori şi unirea celor două sexe. Ca semne ancestrale ale dragostei, fecundităţii, fertilităţii şi armoniei, romburile apar adesea şi în ornamentica populară românească.

CERCUL este, împreună cu centrul, crucea şi pătratul, al doilea simbol fundamental. Este mai întâi un punct extins şi ţine de perfecţiunea acestuia. De aceea punctul şi cercul au proprietăţi simbolice comune: perfecţiune, omogenitate, absenţa distincţiei sau a împărţirii. Cercurile concentrice reprezintă grade ale fiinţei, ierarhiile create. Împreună ele formează manifestarea universală a Fiinţei unice şi nemanifestate. În iconografia creştină, Dumnezeirea e reprezentată adesea ca o cruce în cerc. Cercul cu un alt cerc în el – androginul. Cercuri unite: unirea dintre cer şi pământ. Se remarcă, de asemenea, legătura aproape universală a cercului (şi altor figuri rotunde) cu principiul feminin. La majoritatea popoarelor lumii, cercului i se atribuie o putere magică de apărare. De aici derivă locuinţele şi aşezările cirvculare, forma circulară a stânelor, a taberelor de luptă, precum şi tragerea unei brazde magiceîn jurul caselor şi satelor, în caz de pericol. Cercul mai simbolizează şi cerul, cu mişcarea lui circulară şi neschimbătoare.

ŞARPELE, ca şi omul, dar contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale. Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort genetic, trebuie în schimb să plasăm, în mod necesar, această făptură rece, lipsită de picioare, păr sau pene, la începutul efortului amintit. În acest sens, omul şi şarpele sunt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Tot în acest sens, omul are în el ceva de şarpe, şi anume în acea parte a sa pe care înţelegerea o controlează în cea mai mică măsură. Un psihanalist spune despre şarpe că este „un vertebrat ce întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ceea ce este rar, tainic şi de neînţeles.” În mitologie, această reptilă era admirată pentru că îşi leapădă pielea, fiind un simbol al înnoirii, al întineririi şi chiar al nemuririi. Şarpele era asociat deseori cu zeul sau cu zeiţa pământului. În multe culturi, şarpele este feminin, este un simbol al feminităţii. În mitologia greacă, zeul medicinei, Asclepios, poartă un şarpe sau doi şerpi, care au puteri asupra vieţii. Şarpele totodată poate fi un simbol al răului, al pericolului sau al ispitei. În Epopeea lui Ghilgameş, iarba nemuririi, dobândită cu atâta trudă de erou, este înghiţită de un şarpe, spulberând astfel speranţa depăşirii stadiului de muritor. În Biblie, această reptilă este o fiinţă mitică, foarte mare şi lungă, care are o gândire şi o fire rea. Diavolul însuşi ia forma unui şarpe pentru a o ispiti pe Eva. În mitologia nordică, şarpele uriaş Jormungand, care înconjoară întreaga lume a oamenilor cu trupul său, se va ridica din ape în ziua de Ragnarok şi va contribui, alături de giganţi, la sfârşitul lumii.

CRUCEA este unul dintre simbolurile atestate încă din Antichitatea cea mai îndepărtată: în Egipt, în China sau în Creta, la Cnossos, unde s-a descoperit o cruce de marmură datând din veacul al XV-lea î. HR. Crucea este al treilea dintre cele patru simboluri fundamentale, alături de centru, cerc şi pătrat. Ea stabileşte o relaţie între celelalte trei: intersecţia celor două drepte ale sale coincide cu centrul , pe care ea îl deschide astfel spre exterior. Pe de altă parte, crucea se înscrie în cerc, împărţindu-l în patru. Din ea se obţin pătratul şi triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte. Cea mai complexă simbolistică derivă din aceste simple observaţii. Ele au dat naştere unui limbaj universal de o neîntrecută bogăţie. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul, fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestuia. Crucea este cel mai totalizant dintre simboluri

COLOANA simbolizează arborele vieţii. Acest stâlp simbolizează prezenţa lui Dumnezeu, o prezenţă activă care, în sens istoric, îndrumă poporul ales ferindu-l de primejdiile drumului, ir în sens mistic, călăuzeşte sufletul pe căile perfecţiunii. Ea este axa sacrului sau axa sacră a societăţii, aşa cum arată în mod admirabil un text al lui Platon cu privire la moravurile atlanţilor. Este un simbol al virilităţii masculine. Este simbolul din care Constantin Brâncuşi s-a inspirat pentru a realiza una dintre cele mai mari capodopere ale sculpturii şi artei universale, Coloana infinitului.

MOŞTENITORII
„Costumul popular românesc este un templu la purtător” , afirmă Ioan Sorin Apan. Este datoria istoricilor, arheologilor, antropologilor să aprofundeze cercetările asupra „civilizaţiei vechii Europe”, să stabilească precis caracterul matriarhalităţii acestei civilizaţii (97 % din statuetele zeităţilor erau feminine), nivelul raporturilor cu lumea mesopotaniană şi egipteană în plan material şi spiritual. Prin comparaţie cu simbolistica societăţilor primitive actuale şi profitând de asemănarea, uneori până la identitate, a simbolurilor scrierii sacre europene cu silabarul clasic cipriot, să încerce descifrarea acestei scrieri. Mai sunt multe de descoperit şi de clarificat. Pentru noi, uluitoare este perenitatea acestor simboluri (20.000 de ani), precum cel descoperit pe falanga de cal, şi prezenţa lor încă vie în tradiţia populară (costume, ştergare, stâlpi de înmormântare, stâlpi de cerdac, obiecte de olărit). Acum când cunoaştem vechimea, sacralitatea, funcţia apotropaică (alungarea duhurilor rele) a acestor simboluri, înţelegem cu adevărat afirmaţia lui Ioan Sorin Apan de mai sus. Informaţia nu ne mai permite să fim indiferenţi. Nu dispariţia folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreţi, instructori de dans popular, relizatori de emisiuni folclorice etc. Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul „ne pierdem tradiţia!”, „dispare folclorul!” sau „ ne pierdem identitatea!”, trebuie să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conştiinţa mileniilor pe care le avem în spate şi mai ales cu multă duioşie. În aventura lui spirituală concretizată în acest documentar, Harris Wallmen asta face.
Cu nesfârşită bucurie şi admiraţie,
Profesorul S.

Poveste din tren
Nu m-am simţit niciodată foarte mult sas, deşi nici prea român nu cred că sunt. Probabil e ceea ce simte orice corcitură. Dezintegrarea satelor săseşti şi a populaţiei care nu în urmă cu mulţi ani ocupa Valea Hârtibaciului a rămas totuşi un subiect sensibil pentru mine, deoarece bunicii şi tatăl meu provin dintr-una dintre cele mai frumoase aşezări din zonă, din Alţâna. Nu avea cum să nu mă atragă povestea istorisită de fostul meu coleg de presă, Zoltán Pengő: într-o călătorie recentă cu trenul, o prietenă întâlnită întâmplător îi povestise că undeva lângă Sibiu, la poalele Carpaţilor, există un sat minunat, în care nu mai trăieşte nimeni, cu excepţia unui singur om. Ultimul sas. Suna incredibil, aşa că după câteva zile în care am plănuit întreaga călătorie, am purces la drum însoţit de colegul meu, Robert. Din Cluj l-am cules şi pe Zoli, a cărui curiozitate îl atrăgea ca un magnet spre Gherdeal (în germană Gürteln), cum se numeşte satul.

În recunoaştere
Ajunşi în Sibiu, am decis să mergem în recunoaştere până la locaţie, pentru a putea fi siguri că a doua zi dis-de-dimineaţă ajungem în locul potrivit. Drumul până la Gherdeal a fost însă mult mai dificil decât ne-am imaginat. Spre deosebire de satele aflate la drum, cum sunt Hosman, Alţâna sau Nocrich, Gherdealul e total izolat. Ca să ajungi acolo, trebuie să te abaţi de la drumul principal, să treci prin Marpod, Chirpăr, Şomartin şi Bruiu. Drumul e infernal, pe alocuri aproape impracticabil. Înainte de Bruiu, am trecut printr-o pădure care părea fără sfârşit în întunericul care se lăsa tot mai rapid. Localităţile ne îngheţau sângele în vine. Totul era negru. Din când în când, în faţa câte unei case apărea câte un ţigan. Jumătate din case erau în ruină, cu acoperişurile prăbuşite şi zidurile crăpate. Frigul de afară pătrundea parcă tot mai intens şi în sufletele noastre.

La 3 kilometri de Gherdeal, oprim lângă o căruţă care vine din contrasens. În ea, cinci ţigani. Nu vedem prea bine în întuneric. Auzim doar o voce: „La mine aţi venit, nu-i aşa? Pe mine mă căutaţi. Vezi că pe mine mă caută.” Distingem o figură de om care parcă nu se potriveşte cu ceilalţi călători din căruţă, dar nu apucăm să reacţionăm, că atelajul se pune în mişcare. Ne continuăm drumul şi ajungem pe un deal.
În vale se distinge Gherdealul. O singură lumină arde în tot satul. În rest, beznă. Ni se face parcă mai frig. Ajunşi în sat, încercăm să ne plimbăm puţin în recunoaştere, dar e deja prea întuneric, iar pe străzi întâlnim doar câini rătăciţi. Decidem să ne întoarcem în Sibiu cu gânduri mari pentru a doua zi dimineaţă.

Nu există accidente
Urăsc să mă trezesc dimineaţa. Ca să ai însă premisele unei expediţii foto reuşite, trezirea cât mai devreme e obligatorie. Ne ridicăm cu greu din paturile calde şi, după ce înfulecăm ceva şi bem o cafea, ne încărcăm aparatele în maşină. Robi porneşte motorul, când auzim surpriza: cureaua alternatorului e ruptă. Vestea îmi provoacă disperare pe loc. Un cer foarte promiţător şi o locaţie incredibilă mi s-au părut brusc îndepărtate. Mă uit la Zoli şi în ochii lui de buddhist nu citesc nici o urmă de neîncredere. E ca o stâncă. Îmi spun în gând că aşa trebuia să fie şi încerc să gândesc pozitiv. Căutăm un service auto, iar acolo ne trăsneşte vestea că alternatorul trebuie înlocuit. Toată tărăşenia a durat cam trei ore, timp în care lumina noastră de dimineaţă s-a dus de mult. Când încă ne ocupam de maşină, Călin, prietenul meu din Sibiu, mă sună şi îmi spune că nu s-a mai dus la serviciu, din cauza unui început de răceală. Când aude ce s-a întâmplat, se oferă pe loc să ne ducă el. Nu putea să îmi facă o bucurie mai mare, mai ales că ştiam că are jeep. După ce ne culege şi află despre ce e vorba, îmi spune că are în maşină şi cântecul care s-ar potrivi pentru excursie: „Nu-i lumină nicări” a lui Grigore Leşe. Piesa îmi rupe sufletul: „Nu-i lumină nicări / O murit tăţi oamenii / Numa’ la mândruţa mea / Arde lampa ca ş-o stea / Ş-atâta m-oi duce-n noapte / Pân’ m-oi întâlni cu moartea / Să mă puie-n copârşeu / La un loc cu Dumnezeu / Copârşeu cu scânduri late / Unde moartea nu străbate / Copârşeu cu scânduri ude / Unde moartea nu pătrunde.”

Cu greu îmi stăpânesc emoţiile şi în minte îmi vin cuvintele unui înţelept deghizat în personaj de desen animat: „There are no accidents”. Înţeleg acum de ce a trebuit să se strice maşina noastră şi de ce trebuie să mergem cu Călin. Rolul lui se va dovedi crucial în călătorie. Zâmbesc strâmb din cauza senzaţiilor care mă încearcă şi pornim la drum.

Helmuth Onghert
Deşi nu am reuşit să pornim la prima oră, vremea ţine cu noi. Când plouă, când e soare, dar nori incredibili brăzdează în permanenţă cerul de un albastru închis de toamnă. Povestim cu Călin despre decăderea satelor nemţeşti, despre o comunitate cu tradiţii, cu obiceiuri şi caracteristici incredibile, muribundă acum. Îmi spune că în urmă cu câteva săptămâni l-au îngropat pe ultimul sas din Şura Mică. Greutatea subiectului îmi apasă parcă tot mai tare pe umeri, dar încerc să mă detaşez. În apropiere de Gherdeal, ne oprim pe deal ca să fotografiem o panoramă. În urmă cu aproape 700 de ani, o femeie puternică pe nume Ghertrude (de unde şi denumirea localităţii) şi-a condus o parte din comunitatea de saşi stabilită în satul Cunţa în urma unor discuţii legate de împărţirea pământului în acest loc izolat, dar splendid în mijlocul sălbăticiei care îl înconjoară. După câteva cadre, coborâm în sat. Pe uliţa principală, nimeni. Un câine şi o pisică. Ambii dorm de parcă suntem fantome, de parcă am fi invizibili. Chiar când mă apropii de câine pentru a-l prinde într-o imagine, acesta nu reacţionează. Atât de puţină lume a văzut în viaţa lui, încât pentru el nu putem fi reali. Ne continuăm plimbarea şi liniştea satului mi se pare tot mai incredibilă. Dacă nu ar fi zidurile scorojite, ai putea jura că toţi oamenii din sat sunt undeva la munca câmpului sau au fost cu toţii răpiţi de extratereştrii. Merii din faţa caselor sunt însă neculeşi şi cu crengile aplecate sub greutatea fructelor. O clădire ne priveşte cu ochi mari şi surprinşi: „Ce căutaţi în acest loc uitat de lume?”
Mai mergem câteva zeci de metri, iar în depărtare, în capătul străzii, zărim o arătare care se îndreaptă clătinându-se încet înspre noi. Călin o ia în faţă şi îl aud vorbind. E Helmuth, Helmuth Onghert, ultimul sas din Gherdeal, ultimul soldat al Ghertrudei.

Solitudine şi adevăr
Hainele murdare şi rupte atârnă pe el. În mână duce o pungă colorată şi o sticlă de plastic plină cu un rachiu tulbure. Imaginea mă izbeşte. A ajuns tot ceea ce saşii dispreţuiau. E murdar, neîngrijit, uşor ameţit şi singur. Doar ochii de un albastru incredibil sunt într-o discrepanţă totală cu tabloul general pe care îl oferă. Ferestrele sufletului său sunt încă limpezi, fără nicio urmă de praf. Călin îşi intră în rolul pentru care mi-am dat seama că a venit şi începe un dialog incredibil de colorat şi viu cu Helmuth. Eu şi cu Robert ne putem concentra în linişte să îl fotografiem. Ca şi pentru câinele din mijlocul satului, cei care îl fotografiază nu există. Există doar partenerul lui de dialog, Călin.
Îi povesteşte că a avut cinci neveste, că are două fete şi că a lucrat mulţi ani în Sibiu, ca muncitor. Călin îl întreabă ce mănâncă. Răspunsul ne lasă perplecşi: „Nuci şi mere. Şi asta”, arătând înspre sticla de rachiu. Nu ne vine să credem, aşa că insistă că nucile sunt extrem de hrănitoare.
Ne duce la căminul cultural, care e în ruină. E revoltat că nimeni nu mai face nimic pentru satele săseşti. Mai povestim puţin cu el şi apoi, după o luptă interioară vizibilă, ne invită la el acasă: „Vă rog să nu mă judecaţi. Sunt singur de mulţi ani.”

Adevărul nu poate fi rostit decât de oamenii solitari. În timp ce ne îndreptăm încet înspre casa lui, Helmuth ne spune că oficial nu mai există. De cinci ani nu mai are buletin, iar puţinele lui contacte cu oamenii se limitează la rarele vizite în satul din apropiere, în Bruiu. Spre deosebire de restul civilizaţiei, Helmuth ştie că nu există, nu a existat şi nici nu va exista. E singurul. Restul sunt nemuritori. Singurătatea nu îl apasă, dimpotrivă, o priveşte în faţă cu o seninătate care mă bulversează. Din când în când‚ ţiganii vin în sat şi merge cu ei la ţigănci. Nu se ascunde, dar nici nu se laudă. E un fapt; de neimaginat pentru comunitatea saşilor de acum 20 de ani, dar Helmuth a trecut de mult graniţele fixaţiilor săseşti. E precum Zorba; viaţa nu are cum să existe în absenţa bucuriilor aduse de femei, chiar dacă doar pentru câteva momente.
Poarta casei se deschide după un mecanism numai de el ştiut. Înăuntru ne întâmpină haosul care însă pe Helmuth pare că nu îl atinge. Saşii nu ar fi înţeles aşa ceva. În acelaşi timp, pentru Helmuth nu mai există nici viitor, nici trecut. Locuieşte în bucătărie, un spaţiu devenit între timp şi dormitor. O chilie în care încape o masă şi un pat. Are omul nevoie de mai mult? Doarme doar până la ora 1 noaptea, iar apoi ascultă radioul până în zori.
În Germania nu a vrut să emigreze odată cu toţi consătenii lui, din mândrie. „Ce să fac eu acolo? Să îmi spună că sunt ţigan, cum i s-a întâmplat vărului meu? Să trăiesc mai bine acolo, nefericit?” Mă gândeam cum poate să trăiască singur şi în acelaşi timp împăcat. Era peste înţelegerea mea. Dar apoi i-am privit ochii şi decizia lui mi s-a părut instantaneu cea mai bună şi cea mai demnă. L-am invidiat. Ştiu din contacte directe că saşii care au ales să emigreze, mai ales cei trecuţi de o anumită vârstă, trăiau o dramă în Germania. Nu se simt acasă, dar nici să se întoarcă nu mai pot şi trăiesc astfel drama copacilor dezrădăcinaţi.

Dumnezeu surâde
Gherdeal e lumea întreagă locuită de un singur om. Helmuth nu mai aşteaptă sfârşitul lumii, el îl trăieşte şi o face cu o naturaleţe care celor mai mulţi li s-ar părea vecină cu nebunia. Apocalipsa nu ar avea cu ce să îl mai afecteze.
După câteva ore copleşitoare, vrem să ne luăm rămas bun, dar Helmuth nu ne lasă să plecăm până nu ne pune în maşină două lăzi de mere şi pere. Nu are nimic, dar împarte totul cu noi. Îmi aduc aminte de cuvintele lui Kahlil Gibran din „Profetul”: „Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul / Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor nu-i niciodată gol. / Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare. / Dar sunt şi din cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându-şi virtuţile. Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu. / Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde pământului.”
Helmuth face parte din această categorie de făpturi translucide, în ciuda hainelor sărace şi a singurătăţii.

Când să urcăm în maşină, ne întreabă cu fereală dacă îl putem duce până în Bruiu, satul din imediata apropiere. Pe drum, Călin îl întreabă dacă mai ştie germană. Helmuth mă priveşte în acel moment şi mă întreabă în germană de ce sunt supărat. Ceilalţi nu înţeleg. Copleşit, îi spun că nu sunt supărat, doar îngândurat. Râde, iar în râsul lui aud toţi saşii care nu mai sunt saşi, pe toţi saşii care au dispărut ca un parfum care se pierde în vântul rece al serii. Oprim maşina în Bruiu. Helmuth coboară râzând în continuare, iar înainte să închidă uşa îmi spune în germană: „Să mai veniţi pe aici. Eu oricum sunt deja dus…”

Johannes (Germania), campion national la categoria mijlocie
Centura neagra, 1 dan

Anca (Romania), multipla campioana europeana
Centura neagra, 3 dan

Eduard (Germania), multiplu campion national la categoria grea, medaliat european
Centura neagra, 1 dan

Bobi (Romania), multiplu campion national la categoria grea
Centura neagra, 1dan

Cristi (Romania), multiplu campion national si international, categoria usoara
Centura neagra, 2 dan

Marius (Romania), campion european categoria mijlocie
Centura neagra, 2 dan

Alex (Romania), multiplu campion national si international, categoria grea
Centura neagra, 1 dan

Magna Gergo (Ungaria), campiona national categoria mijlocie, medaliat european
Centura neagra, 1 dan

Daniel (Romania), campion national kata
Centura neagra, 1 dan

Trei
Când suntem trei e cel mai bine. Când suntem trei nu ni se poate întâmpla nimic. Suntem invincibile, când suntem trei. Cel puţin aşa ne-a spus mai demult un corb bătrân.

În spatele liniilor
Cel mai mult ne place să zburăm. Pentru asta a trebuit să facem unele sacrificii. Am renunţat la dinţi şi măsele, ne-am golit oasele pentru a fi mai uşoare şi am renunţat chiar şi la un deget de la picioare. Cel mai greu ne-a fost să renunţăm la mâini. Dar mâinile sunt făcute să sape, nu să zboare. Voi ce aţi fi ales?

Singurătate în doi
Câteodată ne mai certăm. Şi atunci ne întoarcem cu spatele una la cealaltă. Fiecare pe creanga ei. Dar nu plecăm niciodată una de lângă cealaltă.

De sus
De sus lucrurile se văd diferit. Oamenii fug toată ziua, cumpără, vând, se ceartă, se împacă, plâng, râd, se urăsc, se iubesc, se invidiază. Nu au timp, nu au bani, nu au linişte. De sus lucrurile se văd altfel.

Alt loc
Mă săturasem de aceleaşi ciocuri, de aceleaşi pene, de aceleaşi croncănituri. Aşa că mi-am luat zborul şi am ajuns într-un alt loc. Dar acolo nu era de mâncare, iar eu nu mai aveam energie să zbor înapoi. Aşa că am rămas liniştit să îmi aştept sfârşitul.

Tentativă de sinucidere
Când stomacul a început să mă doară am vrut să mă sinucid. M-am aruncat la pământ, dar uitasem de oasele goale şi de pene. Şi nu puteam să mor.

Noi, cormoranii
Noi suntem preoţii păsărilor. Nu ne căsătorim, nu facem copii, nu ne amestecăm cu celelalte păsări. Pentru că noi suntem singurele care ştim adevărul. Că suntem prizonierele propriilor pene. Aşa că aşteptăm finalul ca să ne putem lua cu adevărat zborul.

Catedrala
Cel mai mult ne place să zburăm. Zborul nostru e rugăciune. Iar rugăciunea e zbor.

Extinc?ie
Şi pentru că strămoşii noştri sunt dinozaurii, şi pentru că aceştia au murit cu toţii la un moment dat, când am rămas doar patru am plecat toate. Spre extincţie.

Vine noaptea
La lăsarea serii, am rămas doar eu. Nemuritoare. Singur?. Liniştită. Şi ce frumos era cerul!

Chip de fier
Am sperat că dacă o să spun tot, o să îmi treacă. Cuvintele nu au vrut însă să se usuce şi să cadă. Au rămas aşa ude, pline de venin şi spaimă. Şi gura mi s-a astupat cu fier.

Mut din nou
Şi iarăşi am vrut să vorbesc. M-au lăsat câteva zile. Iar apoi au schimbat lacătul. Ceea ce m-a ajutat foarte mult. Pentru că mi-am dat seama că multele cuvinte mă ţineau de vorbă şi nu puteam fi atent la mine.

Iala
Nouă, mergeam ca unsă. Îmi plăcea să mă mişc, să dansez, mai ales când veneau tinerii şi trânteau uşa de perete. Apoi am îmbătrânit şi am început să scârţâi. Au pus vaselină pe mine, iar apoi, pentru că nu mai arătam bine, m-au vopsit. Verde. Mi-a plăcut. Dar tinerii recenţi au vrut uşă de fier. Aşa că, în loc să rămân în raiul cantului, am rămas lipită de iadul uşii aruncate la ghenă.

Alte cuvinte
Avea atâtea să ţi spună, dar i lipseau cuvintele. În timp a crescut, a prins curaj, dar cuvintele nu se auzeau, erau mute. Cineva pusese un lacăt peste ele.

Urme
Eu am fost negru, tu galben. După ce nu a mai rămas nimic între noi, după ce am risipit tot ceea ce am avut de risipit, după ce am consumat ce era de consumat, în loc să ne despărţim, ca două culori decente, am rămas lipite una de cealaltă, într-un joc bezmetic, înţeles numai de bătânul Merlin.

Instrumentarul lui Lucifer
Satana e chirurg. Dacă vede că eşti om, pune mâna pe lupă, şi atunci te deformezi. Dacă iubeşti, pune mâna pe briceag şi taie în carne vie cu gelozii, cu nesiguranţe şi frici. Dacă te rogi, are nişte cleşti cu care te trage afară şi îţi aduce aminte că vrei o casă, o maşină şi multe haine frumoase. Dacă eşti bogat, te lasă în pace.

Fereastră ferecată
Puteam privi afară prin metalul rece, dar eram prizonier. Prizonier pe veci. Dumnezeu mă lăsa să îi văd creaţia, dar ca un înger încarcerat, nu aveam acces la ea. Şi atunci am încremenit şi eu în veşnica aşteptare.

Tristeţea dintre noi
Eu nu vreau să spun, tu nu vrei să recunoşti. Şi aşa mergem amândoi mai departe. Cu ochii mijiţi, pentru a vedea adevărul, dar pentru a nu-l spune niciodată.

Râuri de fier
Şi va veni o zi în care râurile vor îngheţa, pământurile vor arde şi oamenii, aşa cum îi ştim, vor dispărea. Dar nu vă fie frică. Vom fi bine în altă parte, într-un univers cum nu s-a mai văzut sau imaginat.

Papucii lui Bob
Bob merge în sus. Pe scări murdare, soioase, papucii lui nu lasă urme. Sunt foarte uşori. Îi duc sus, tot mai sus. Până când nu se mai vede nimic.