Harris Wallmen Abstract Photography

“Nu-i lumină nicări/ Or murit toţi oamenii”. În Gherdeal mai trăieşte un singur sas: Helmuth Ongerth. Casele arată de parcă toţi oamenii sunt plecaţi la coasă şi urmează să revină acasă. Numai că adevărul e mult mai trist. Helmuth e singurul locuitor din satul lui, o aşezare splendidă de la poalele munţilor Carpaţi, izolată de păduri şi drumuri distruse. E un ascet care mănâncă doar mere şi nuci, un înţelept pentru care sfârşitul lumii a sosit de multă vreme. E simbolul unei comunităţi care se dizolvă pe atât de discret pe cât a existat: comunitatea saşilor.

Poveste din tren
Nu m-am simţit niciodată foarte mult sas, deşi nici prea român nu cred că sunt. Probabil e ceea ce simte orice corcitură. Dezintegrarea satelor săseşti şi a populaţiei care nu în urmă cu mulţi ani ocupa Valea Hârtibaciului a rămas totuşi un subiect sensibil pentru mine, deoarece bunicii şi tatăl meu provin dintr-una dintre cele mai frumoase aşezări din zonă, din Alţâna. Nu avea cum să nu mă atragă povestea istorisită de fostul meu coleg de presă, Zoltán Pengő: într-o călătorie recentă cu trenul, o prietenă întâlnită întâmplător îi povestise că undeva lângă Sibiu, la poalele Carpaţilor, există un sat minunat, în care nu mai trăieşte nimeni, cu excepţia unui singur om. Ultimul sas. Suna incredibil, aşa că după câteva zile în care am plănuit întreaga călătorie, am purces la drum însoţit de colegul meu, Robert. Din Cluj l-am cules şi pe Zoli, a cărui curiozitate îl atrăgea ca un magnet spre Gherdeal (în germană Gürteln), cum se numeşte satul.

În recunoaştere
Ajunşi în Sibiu, am decis să mergem în recunoaştere până la locaţie, pentru a putea fi siguri că a doua zi dis-de-dimineaţă ajungem în locul potrivit. Drumul până la Gherdeal a fost însă mult mai dificil decât ne-am imaginat. Spre deosebire de satele aflate la drum, cum sunt Hosman, Alţâna sau Nocrich, Gherdealul e total izolat. Ca să ajungi acolo, trebuie să te abaţi de la drumul principal, să treci prin Marpod, Chirpăr, Şomartin şi Bruiu. Drumul e infernal, pe alocuri aproape impracticabil. Înainte de Bruiu, am trecut printr-o pădure care părea fără sfârşit în întunericul care se lăsa tot mai rapid. Localităţile ne îngheţau sângele în vine. Totul era negru. Din când în când, în faţa câte unei case apărea câte un ţigan. Jumătate din case erau în ruină, cu acoperişurile prăbuşite şi zidurile crăpate. Frigul de afară pătrundea parcă tot mai intens şi în sufletele noastre.

La 3 kilometri de Gherdeal, oprim lângă o căruţă care vine din contrasens. În ea, cinci ţigani. Nu vedem prea bine în întuneric. Auzim doar o voce: „La mine aţi venit, nu-i aşa? Pe mine mă căutaţi. Vezi că pe mine mă caută.” Distingem o figură de om care parcă nu se potriveşte cu ceilalţi călători din căruţă, dar nu apucăm să reacţionăm, că atelajul se pune în mişcare. Ne continuăm drumul şi ajungem pe un deal.
În vale se distinge Gherdealul. O singură lumină arde în tot satul. În rest, beznă. Ni se face parcă mai frig. Ajunşi în sat, încercăm să ne plimbăm puţin în recunoaştere, dar e deja prea întuneric, iar pe străzi întâlnim doar câini rătăciţi. Decidem să ne întoarcem în Sibiu cu gânduri mari pentru a doua zi dimineaţă.

Nu există accidente
Urăsc să mă trezesc dimineaţa. Ca să ai însă premisele unei expediţii foto reuşite, trezirea cât mai devreme e obligatorie. Ne ridicăm cu greu din paturile calde şi, după ce înfulecăm ceva şi bem o cafea, ne încărcăm aparatele în maşină. Robi porneşte motorul, când auzim surpriza: cureaua alternatorului e ruptă. Vestea îmi provoacă disperare pe loc. Un cer foarte promiţător şi o locaţie incredibilă mi s-au părut brusc îndepărtate. Mă uit la Zoli şi în ochii lui de buddhist nu citesc nici o urmă de neîncredere. E ca o stâncă. Îmi spun în gând că aşa trebuia să fie şi încerc să gândesc pozitiv. Căutăm un service auto, iar acolo ne trăsneşte vestea că alternatorul trebuie înlocuit. Toată tărăşenia a durat cam trei ore, timp în care lumina noastră de dimineaţă s-a dus de mult. Când încă ne ocupam de maşină, Călin, prietenul meu din Sibiu, mă sună şi îmi spune că nu s-a mai dus la serviciu, din cauza unui început de răceală. Când aude ce s-a întâmplat, se oferă pe loc să ne ducă el. Nu putea să îmi facă o bucurie mai mare, mai ales că ştiam că are jeep. După ce ne culege şi află despre ce e vorba, îmi spune că are în maşină şi cântecul care s-ar potrivi pentru excursie: „Nu-i lumină nicări” a lui Grigore Leşe. Piesa îmi rupe sufletul: „Nu-i lumină nicări / O murit tăţi oamenii / Numa’ la mândruţa mea / Arde lampa ca ş-o stea / Ş-atâta m-oi duce-n noapte / Pân’ m-oi întâlni cu moartea / Să mă puie-n copârşeu / La un loc cu Dumnezeu / Copârşeu cu scânduri late / Unde moartea nu străbate / Copârşeu cu scânduri ude / Unde moartea nu pătrunde.”

Cu greu îmi stăpânesc emoţiile şi în minte îmi vin cuvintele unui înţelept deghizat în personaj de desen animat: „There are no accidents”. Înţeleg acum de ce a trebuit să se strice maşina noastră şi de ce trebuie să mergem cu Călin. Rolul lui se va dovedi crucial în călătorie. Zâmbesc strâmb din cauza senzaţiilor care mă încearcă şi pornim la drum.

Helmuth Onghert
Deşi nu am reuşit să pornim la prima oră, vremea ţine cu noi. Când plouă, când e soare, dar nori incredibili brăzdează în permanenţă cerul de un albastru închis de toamnă. Povestim cu Călin despre decăderea satelor nemţeşti, despre o comunitate cu tradiţii, cu obiceiuri şi caracteristici incredibile, muribundă acum. Îmi spune că în urmă cu câteva săptămâni l-au îngropat pe ultimul sas din Şura Mică. Greutatea subiectului îmi apasă parcă tot mai tare pe umeri, dar încerc să mă detaşez. În apropiere de Gherdeal, ne oprim pe deal ca să fotografiem o panoramă. În urmă cu aproape 700 de ani, o femeie puternică pe nume Ghertrude (de unde şi denumirea localităţii) şi-a condus o parte din comunitatea de saşi stabilită în satul Cunţa în urma unor discuţii legate de împărţirea pământului în acest loc izolat, dar splendid în mijlocul sălbăticiei care îl înconjoară. După câteva cadre, coborâm în sat. Pe uliţa principală, nimeni. Un câine şi o pisică. Ambii dorm de parcă suntem fantome, de parcă am fi invizibili. Chiar când mă apropii de câine pentru a-l prinde într-o imagine, acesta nu reacţionează. Atât de puţină lume a văzut în viaţa lui, încât pentru el nu putem fi reali. Ne continuăm plimbarea şi liniştea satului mi se pare tot mai incredibilă. Dacă nu ar fi zidurile scorojite, ai putea jura că toţi oamenii din sat sunt undeva la munca câmpului sau au fost cu toţii răpiţi de extratereştrii. Merii din faţa caselor sunt însă neculeşi şi cu crengile aplecate sub greutatea fructelor. O clădire ne priveşte cu ochi mari şi surprinşi: „Ce căutaţi în acest loc uitat de lume?”
Mai mergem câteva zeci de metri, iar în depărtare, în capătul străzii, zărim o arătare care se îndreaptă clătinându-se încet înspre noi. Călin o ia în faţă şi îl aud vorbind. E Helmuth, Helmuth Onghert, ultimul sas din Gherdeal, ultimul soldat al Ghertrudei.

Solitudine şi adevăr
Hainele murdare şi rupte atârnă pe el. În mână duce o pungă colorată şi o sticlă de plastic plină cu un rachiu tulbure. Imaginea mă izbeşte. A ajuns tot ceea ce saşii dispreţuiau. E murdar, neîngrijit, uşor ameţit şi singur. Doar ochii de un albastru incredibil sunt într-o discrepanţă totală cu tabloul general pe care îl oferă. Ferestrele sufletului său sunt încă limpezi, fără nicio urmă de praf. Călin îşi intră în rolul pentru care mi-am dat seama că a venit şi începe un dialog incredibil de colorat şi viu cu Helmuth. Eu şi cu Robert ne putem concentra în linişte să îl fotografiem. Ca şi pentru câinele din mijlocul satului, cei care îl fotografiază nu există. Există doar partenerul lui de dialog, Călin.
Îi povesteşte că a avut cinci neveste, că are două fete şi că a lucrat mulţi ani în Sibiu, ca muncitor. Călin îl întreabă ce mănâncă. Răspunsul ne lasă perplecşi: „Nuci şi mere. Şi asta”, arătând înspre sticla de rachiu. Nu ne vine să credem, aşa că insistă că nucile sunt extrem de hrănitoare.
Ne duce la căminul cultural, care e în ruină. E revoltat că nimeni nu mai face nimic pentru satele săseşti. Mai povestim puţin cu el şi apoi, după o luptă interioară vizibilă, ne invită la el acasă: „Vă rog să nu mă judecaţi. Sunt singur de mulţi ani.”

Adevărul nu poate fi rostit decât de oamenii solitari. În timp ce ne îndreptăm încet înspre casa lui, Helmuth ne spune că oficial nu mai există. De cinci ani nu mai are buletin, iar puţinele lui contacte cu oamenii se limitează la rarele vizite în satul din apropiere, în Bruiu. Spre deosebire de restul civilizaţiei, Helmuth ştie că nu există, nu a existat şi nici nu va exista. E singurul. Restul sunt nemuritori. Singurătatea nu îl apasă, dimpotrivă, o priveşte în faţă cu o seninătate care mă bulversează. Din când în când‚ ţiganii vin în sat şi merge cu ei la ţigănci. Nu se ascunde, dar nici nu se laudă. E un fapt; de neimaginat pentru comunitatea saşilor de acum 20 de ani, dar Helmuth a trecut de mult graniţele fixaţiilor săseşti. E precum Zorba; viaţa nu are cum să existe în absenţa bucuriilor aduse de femei, chiar dacă doar pentru câteva momente.
Poarta casei se deschide după un mecanism numai de el ştiut. Înăuntru ne întâmpină haosul care însă pe Helmuth pare că nu îl atinge. Saşii nu ar fi înţeles aşa ceva. În acelaşi timp, pentru Helmuth nu mai există nici viitor, nici trecut. Locuieşte în bucătărie, un spaţiu devenit între timp şi dormitor. O chilie în care încape o masă şi un pat. Are omul nevoie de mai mult? Doarme doar până la ora 1 noaptea, iar apoi ascultă radioul până în zori.
În Germania nu a vrut să emigreze odată cu toţi consătenii lui, din mândrie. „Ce să fac eu acolo? Să îmi spună că sunt ţigan, cum i s-a întâmplat vărului meu? Să trăiesc mai bine acolo, nefericit?” Mă gândeam cum poate să trăiască singur şi în acelaşi timp împăcat. Era peste înţelegerea mea. Dar apoi i-am privit ochii şi decizia lui mi s-a părut instantaneu cea mai bună şi cea mai demnă. L-am invidiat. Ştiu din contacte directe că saşii care au ales să emigreze, mai ales cei trecuţi de o anumită vârstă, trăiau o dramă în Germania. Nu se simt acasă, dar nici să se întoarcă nu mai pot şi trăiesc astfel drama copacilor dezrădăcinaţi.

Dumnezeu surâde
Gherdeal e lumea întreagă locuită de un singur om. Helmuth nu mai aşteaptă sfârşitul lumii, el îl trăieşte şi o face cu o naturaleţe care celor mai mulţi li s-ar părea vecină cu nebunia. Apocalipsa nu ar avea cu ce să îl mai afecteze.
După câteva ore copleşitoare, vrem să ne luăm rămas bun, dar Helmuth nu ne lasă să plecăm până nu ne pune în maşină două lăzi de mere şi pere. Nu are nimic, dar împarte totul cu noi. Îmi aduc aminte de cuvintele lui Kahlil Gibran din „Profetul”: „Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul / Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor nu-i niciodată gol. / Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare. / Dar sunt şi din cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându-şi virtuţile. Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu. / Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde pământului.”
Helmuth face parte din această categorie de făpturi translucide, în ciuda hainelor sărace şi a singurătăţii.

Când să urcăm în maşină, ne întreabă cu fereală dacă îl putem duce până în Bruiu, satul din imediata apropiere. Pe drum, Călin îl întreabă dacă mai ştie germană. Helmuth mă priveşte în acel moment şi mă întreabă în germană de ce sunt supărat. Ceilalţi nu înţeleg. Copleşit, îi spun că nu sunt supărat, doar îngândurat. Râde, iar în râsul lui aud toţi saşii care nu mai sunt saşi, pe toţi saşii care au dispărut ca un parfum care se pierde în vântul rece al serii. Oprim maşina în Bruiu. Helmuth coboară râzând în continuare, iar înainte să închidă uşa îmi spune în germană: „Să mai veniţi pe aici. Eu oricum sunt deja dus…”